Menu

Actorii Teatrului de Stat Constanța

Despre teatru

Teatrul de Stat Constanţa este o instituţie publică de cultură, aflată sub autoritatea Consiliului Judeţean Constanţa. Este un TEATRU DE REPERTORIU, unica instituţie de acest gen din Dobrogea. Teatrul a fost fondat în anul 1951 şi a funcţionat, de-a lungul timpului, sub mai multe denumiri. Are un colectiv artistic şi tehnic administrativ format din 70 angajaţi şi 14 colaboratori. Sala teatrului are o capacitate de 270 de locuri.

De la întemeiere și până în prezent teatrul a avut mai multe titulaturi: „Teatrul de Stat Constanța” în perioada 1951-1970, apoi a devenit „Teatrul de Dramă și Comedie”, între anii 1970-1974. Titulatura lui se schimbă și ia numele „Teatrul Dramatic” între 1974 și 1992, dar și această titulatură este modificată în 1992 în „Teatrul Dramatic Ovidius” care rămâne până în anul 2004. Între anii 2004 și 2007 i se schimbă titulatura cu „Teatrul Național Constanța”. În fine, din anul 2007 revine la numele inițial de „Teatrul de Stat Constanța”, pe care îl păstrează și acum.

Primul sediu al Teatrului de Stat a fost Sala „Elpis”, de pe strada Aristide Karatzali, pe scena căreia, începând din 1894, trupe ambulante românești de operă, de operetă și de teatru au prezentat numeroase spectacole pentru constănțeni.

Spectacolul inaugural al Teatrului de Stat Constanţa a fost comedia lui I.L.Caragiale „O scrisoare pierdută”, capodoperă a comediografiei și a artei scenice românești.

În sala „Elpis”, Teatrul de Stat Constanța şi-a avut sediul până în februarie 1952, când, cu aprobarea autorităților orășenești ale timpului, i s-a pus la dispoziție Sala de festivități a Liceului „Mircea cel Bătrân”, actualul sediu al Teatrului de Operă și Balet „Oleg Danovski”. Înainte de a o prelua, beneficiarul a efectuat lucrări de amenajare a clădirii pentru a corespunde cerințelor unui teatru profesionist.

În anul 2004, odată cu reorganizarea instituţiilor de cultură ale judeţului Constanţa, „Teatrul Dramatic Ovidius” a fost comasat cu Teatrul „Fantasio”, sub titulatura „Teatrul Naţional Constanţa”, şi a fost mutat în clădirea din Bulevardul Ferdinand nr. 11, clădirea fostului teatru „Fantasio”, în care îşi desfăşoară activitatea şi în ziua de azi. Condițiile sunt mult mai modeste în toate privințele, începând cu sala de spectacole de numai 270 de locuri și continuând cu celelalte dotări.

De-a lungul celor 65 de ani de existenţă, teatrul nostru a avut și are mari actori, mari regizori, a montat piese ale unor mari dramaturgi români și străini și se poate lăuda, până în ziua de azi, cu numeroase premiere pe țară, adică spectacole ce au văzut lumina scenei românești pentru prima dată la Constanța: „Vilegiatura” și „Nora și soacra” de Goldoni, „Noaptea iguanei” de Tennessee Williams, „Nu va fi război în Troia” de Jean Giraudoux, „Diavolul la Boston” de Lion Feuchtwanger, „Operă pentru viitorii dictatori” de Andonis Doriadis sau spectacole ce se joacă în prezent, ca „Șobolanul rege” de Matei Vișniec și „Uciderea lui Gonzago” de Nedialko Iordanov.

Teatrul a beneficiat în permanență de actori de primă mână (Vasile Cojocaru, Ileana Ploscaru, Jean Ionescu, Emil Sassu, Longin Mărtoiu, Virgil Andriescu, Eugen Mazilu, Diana Cheregi, Liviu Manolache, Lucian Iancu, Lică Gherghilescu, Iulian Enache, Ana Mirena, Elena şi Titus Gurgulescu, Emil Bârlădeanu, Nina Udrescu, Cristina Oprean etc.), dar și de actori mai tineri, talentați, râvnind să-și depășească maeștrii. Dintre aceștia, unii sunt absolvenți ai facultăţilor de teatru de la Bucureşti, Cluj Napoca, Craiova, Iaşi etc. sau absolvenţi ai Facultății de Arte de la Universitatea „Ovidius” (Georgiana Mazilescu, Laura Iordan, Laura Crăciun, Adrian Dumitrescu, Lana Moscaliuc, Marian Adochiţei, Liliana Cazan, Florina Stănculeț, Alina Manțu, Turchian Guzin Nasurla, Dan Cojocaru, Andrei Cantaragiu, Remus Archip, Mirela Pană, Andu Axente, Luiza Martinescu etc.).

Actori experimentați și prestigioși ai teatrului constănţean au regizat de-a lungul timpului, cu succes, mai multe spectacole: regretatul Vasile Cojocaru, Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Liviu Manolache, Iulian Enache, Dana Dumitrescu sunt dintre cei care şi-au arătat plurivalenţa artistică.

De-a lungul vremii, teatrul constănțean și-a diversificat formele de activitate scenică (intra și extra muros): montări în aer liber, îndeosebi în sezonul estival, pe litoral, studio experimental, mai ales pentru studenții de la „Arte”; serile de teatru antic de la Histria, Constanța și Mangalia (1978 și 1981); săptămânile sau „galele de teatru”, având ca generice „Teatrul românesc și tradiția națională” și „Gală de teatru contemporan” cu dramaturgi de elită din toate timpurile (Caragiale, Blaga, Alecsandri, Rebreanu, Lovinescu, Sorescu, Sălceanu).

„Serile de teatru antic” au reprezentat, în analele „Teatrului Dramatic Ovidius”, un moment important care îşi găseşte în prezent continuitatea prin organizarea Festivalului Internaţional de Teatru „Miturile cetăţii”.

Prima ediție a „Serilor…”, din 1978, a avut nouă spectacole, dintre care doar unul s-a jucat pe scenă, restul desfășurându-se în cadru natural, în situri arheologice, fără amenajări speciale: Cetatea Histria, Cheile Dobrogei, Edificiul Roman cu Mozaic, Muzeul Național de Arheologie și Istorie din Constanța, „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, „Mormântul cu papirus” din Mangalia.

„Legendele atrizilor” în regia celebrului Silviu Purcărete, pe atunci angajat al teatrului de la Constanța, a fost evenimentul principal. Regizorul a ales Cetatea Histria. Spectacolul s-a jucat fără lumină artificială, fără amplificare, beneficiind de acustica locului. Actorii, costumați în togi de culoare cenușie, albastră, violet și neagră, veneau murmurând o melopee, purtând pe umăr o mască imensă, copie supradimensionată a uneia dintre măștile de actori descoperite la Callatis, în anii `60. În final, masca uriașă, aprinsă, așezată pe o plută, luneca ușor pe apele lagunei ca un straniu mesaj transmis pe valurile mării. Astăzi masca este emblema Festivalului „Miturile cetăţii”.

În 1957, împlinindu-se 2000 de ani de la nașterea poetului latin Ovidius (care a trăit la Tomis între anii 8-17 d. Hr, prin relegarea dispusă de împăratul Octavian Augustus), au fost organizate de către autorități „Serbările bimileniului nașterii lui Ovidius”: arheologi, profesori, istorici, muzeografi, oameni de teatru au propus un program bogat al cinstirii memoriei patronului spiritual al Constanței.

Teatrul constănțean a venit cu oferta unei premiere absolute, „Ovidius” – o tragedie în versuri scrisă de poetul, dramaturgul și profesorul constănțean Grigore Sălceanu. La aceasta s-au adăugat recitaluri din poezia ovidiană – „Tristele” și „Ponticele”. Faptul că în fruntea Comisiei Naționale ad-hoc s-a aflat Zaharia Stancu a înlesnit acceptarea propunerii conducerii teatrului tomitan. La 22 septembrie 1957 s-a jucat această piesă, regizată de Val Mugur.

Diversitatea și amplitudinea repertorială, conducând la realizarea unor valoroase acte de cultură, au fost interese ale teatrului constănțean pe toată durata activității sale. De la Caragiale, la tragediile antice încorporate în „Serile de teatru antic”, de la dramaturgia românească și universală clasică la lucrări dramatice existențialiste, moderniste, postmoderniste, lista spectacolelor cuprinde tot ce e mai valoros în dramaturgie.

Romeo Profit, multă vreme secretar literar al instituției, afirma: „De la Eschil și Sophocle, la Shakespeare și Goldoni, de la Schiller și Ibsen, până la Pirandello și Arthur Miller, au fost prezente pe scena teatrului toate numele celebre ale literaturii universale. Dramaturgia românească a fost cea mai din plin abordată prin tot ceea ce a avut mai valoros”.

Între 1983 şi 1989 teatrul a editat ziarele „Mozaic”, „Pe urme estivale” și „Arlechin” care cuprindeau informații semnificative despre stagiunile estivale, despre actori și cântăreți de renume, precum și amintiri, întâmplări hazlii petrecute pe durata unor spectacole, în culise, completate cu jocuri distractive, rebus, fotografii de sezon.

Mai toți actorii Dramaticului s-au angajat în acest demers editorial, unii compunând, alții traducând ori realizând caricaturi şi desene cu tâlc. Pe atunci, apariția unei publicații era greu de conceput fără aprobare specială de la partid și fără cenzură obligatorie. Ziarele au fost difuzate prin eforturile personale ale actorilor-jurnaliști.