Unchiul Vanea

Descrierea spectacolului

Am vrut să montez „Unchiul Vanea” anul trecut. 2019.

Ar fi fost un spectacol despre dragoste ( despre multe feluri de dragoste, așa cum sunt toate piesele mari cehoviene).

Ar fi fost un spectacol despre ratare (despre mai multe feluri de ratare)

Ar fi fost un spectacol despre arta de a trăi și despre incredibila dificultate a omului de a deprinde această artă.

Ar fi fost un spectacol despre condiția umană supusă unei paradigme înspăimântător de crude – viața e fundamental nedreaptă.

Ar fi fost un spectacol despre moarte, un anume fel de moarte, poate cel mai îngrozitor – moartea sufletească, moartea dusă pe picioare, moartea care face ca viața să nu mai fie un dar de la Dumnezeu ci o povară îngrozitoare.

Ar fi fost un spectacol crud și lucid ca doctorul Cehov.

Ar fi fost în mod paradoxal un spectacol închinat vieții și celebrării ei.

Ar fi trebuit ca văzând atâtea moduri de a îndura viața, (așa cum fac Vanea, Sonia, Astrov, Serebreakov, Telegin, Maria Vasilievna, Marina sau Elena Andeevna) să medităm la celebrarea vieții și să ne propunem un lucru destul de complicat și simplu în același timp: să trăim.

Am montat „Unchiul Vanea” anul acesta. 2020.

Dar spectacolul nu mai putea fi la fel. Este un spectacol despre toate cele de mai sus dar și despre… altceva. Nu mai este doar un imn închinat vieții omului. Este și un imn închinat vieții Teatrului.

Pentru că astăzi, Spectacolul de Teatru nu mai începe cu ridicarea cortinei, ci cu ridicarea măștilor sanitare de pe fețele actorilor.

Pentru că astăzi, Spectacolul de Teatru nu se mai termină cu lăsarea cortinei, ci cu lăsarea măștilor sanitare peste fețele actorilor.

Pentru că astăzi (și) Teatrul este la A.T.I.

Și dacă veniți în sala de spectacol, cu măștile sanitare pe față, și dacă actorii joacă riscând ( fară măști sanitare pe față), înseamnă că dumneavoastră publicul și noi, oamenii de teatru, nu facem decât să luptăm împreună pentru a opri moartea Teatrului.

P.S.1. Teatrul online nu este Teatrul.

P.S.2. Așa-zisa „nouă normalitate” nu ne consideră „esențiali” (nu că „vechea normalitate” ar fi făcut-o). De aceea, poate mai mult ca niciodată, cuvintele Soniei din ultimul monolog al spectacolului „ Trebuie să trăim” le dedicăm tuturor celor care fac, iubesc și merg la Teatru.

                                                                                            Claudiu Goga