Peretele

Descrierea spectacolului

Spectacol independent găzduit de Teatrul Național din București. Răspunderea pentru calitatea și conținutul acestui eveniment aparține exclusiv organizatorului!

“Profesoara mea, doamna Sanda Manu, spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. Aș putea spune că în “Peretele” m-am ținut de acest principiu ca de una din cele zece porunci, dacă nu și mai și. “Peretele” e o poveste mare cu două buzunare, în care încap două povești mai mici care se influențează una pe alta, se completează una pe alta, ba chiar aș îndrăzni să spun că râd una de cealaltă.

Nu-mi place deloc să dezvălui poveștile din piesele mele, evit cu încăpățânare s-o fac, deci nici de data asta nu am să povestesc subiectul, “bancul” cum s-ar spune. Am să citez pe una din actrițele din spectacol care mi-a spus într-o zi, după repetiție, că “Peretele” cuprinde “toată lumea”. Cuprinde iubire, cuprinde trădare, tristețe de la lacrima în colțul ochiului până la hohotul dezlănțuit de plâns, bucurie de la zâmbet timid, până la fericirea rotundă ca o lună nouă, cuprinde viață și moarte. Asta se simte de partea noastră a scenei și, dacă măcar un pic din toate astea va ajunge și la spectator, banii dați pe bilet vor fi “amortizați” până la ultima monedă.

Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale. Pentru că muzica are darul de a se adresa direct sufletului, mai mult decât logica restrictivă a frazelor pe care ni le aruncăm unii altora de-a lungul unei vieți. “Peretele” nu e ceea ce se cheamă un “musical” (văd că se folosește termenul în engleză, așa că mă conformez). “Peretele” este o piesă de teatru cu părți cântate. Deci n-o să vedeți corp de balet, costume sclipitoare cu paiete și pene de struț.

O să vedeți niște personaje care evadează în cântat din când în când, după care revin printre noi, vorbitorii de proză, așa cum revine un astronaut din imponderabilitatea cabinei lui din spațiu, la povara propriei ființe. “Peretele” e o comedie. Și cum râsul se poate defini numai pentru că există și plânsul pe lumea asta, “Peretele” e în aceeași măsură și o dramă. Gata, mă opresc aici, nu mai dezvălui nimic, că îmi vine să povestesc despre ce e, lucru pe care refuz să-l fac.” Lia