Jap-Jap / Poc-Poc

Descrierea spectacolului

Adesea ne imaginăm cum ar putea continua povestea după ce citim ultima frază din ea: „…şi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“. Adică nu s-a mai întâmplat nimic cu personajele? Au avut o viață atât de fericită încât nu se mai poate povesti nimic despre ea? Adică anostă? Pentru un personaj, lipsa oricărei aventuri, a oricărui conflict, nu înseamnă decât că nu mai există. Am încercat să-l trezim pe Dănilă Prepeleac din prăpastia de plictiseală ivită după ce Ion Creangă l-a lăsat fericit până la adânci bătrâneți. Pentru că pare greu de crezut că diavolul pe care l-a păcălit s-a resemnat pur și simplu și și-a văzut și el de treburile lui. Desigur, răzbunarea diavolului ar fi putut veni în multe și ingenioase forme. Dar trăim într-o societate în care legea trebuie să primeze și diavolul e dispus să apeleze la ea. Iar formula cea mai firească este de a da în judecată pe acela care te-a păcălit și păgubit. Așa că fericitul Dănilă se trezește în mijlocul unui proces. Om versus drac. Judecători, martori, acuzare, apărare. Unde e adevărul? Cine e vinovatul? E justiția capabilă și dispusă să meargă până la capăt? Foarte multe întrebări.

Curioasă afacere. Orice soluție s-ar da, cineva va fi nemulțumit, mulți vor fi revoltați. Suntem obișnuiți astăzi, mai mult poate ca oricând, să ne erijăm toți în judecători a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Să arătăm cu degetul, să interpretăm în cele mai stranii și neașteptate moduri cuvintele altora, să-i punem la zid și chiar să cerem să le fie interzis să mai spună ceva.

Sau să scrie.

Mai avem nevoie ca viața să fie spusă în povești? Mai avem voie ca viața să fie spusă în povești?

Cred că da.

Pentru că numai de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Stimați spectatori!

Vă atragem atenția că spectacolul JAP-JAP, POC-POC conține lumini stroboscopice